Eu sunt Șerban Lupu - violonistul călător - în dialog cu Steluța Pestrea Suciu

Cititorule,

... dacă ești pasionat de muzica clasică, dacă frecventezi sala de concert, dacă asculți imprimări cu o astfel de muzică (O, câte posibilități ai la îndemână!)... și încă mulți „dacă”... îți ofer spre lectură o carte al cărei personaj principal este Șerban Lupu, brașovean, da, Cetățean de Onoare al orașului, descendent dintr‑o familie reprezentativă, nu numai pentru istoria locului, dar și a Transilvaniei.

Prin personalitatea sa a marcat varii domenii – violonist, pedagog, animator al vieții muzicale, cercetător al manuscriselor enesciene, pe care le consideră parte din patrimoniul spiritual modern. Toate îl recomandă ca un demn continuator al unor personalități care au impus Brașovul în lumea muzicală de mare ținută artistică, cu deschidere internațională. Îl aplaudasem cu mulți zeci de ani în urmă la câteva concerte la Brașov, pe când era un adolescent ce bătea la ușa consacrării, făcând parte din lotul României la ediția din anul 1970 a Concursului și Festivalului Internațional „George Enescu”.

Personal l‑am cunoscut mult mai târziu, prin 2010. Era perioada când mă documentam pentru cartea mea „Străzi, case, oameni din Brașov”. Aveam nevoie de informații corecte despre familia Lupu. Găsisem sursa credibilă în persoana distinsului muzician. Pentru Șerban Lupu era perioada când organiza în orașul natal – despre care spunea că „Brașovul a rămas aceeași bijuterie frumoasă” – un eveniment așteptat nu numai de concitadini, dar și de turiști, „Zilele muzicale ale Brașovului”, un dar făcut urbei.

Într‑un dialog neconvențional la o ceașcă de ceai pe o terasă din centrul vechi, am ascultat istorii luminate de bucuria amintirilor, despre familie și începuturile sale muzicale, despre spiritul creator, spuse cât se poate de natural de un muzician cu o carieră internațională strălucită. Și ca să vă conving câteva repere din biografia sa, multe altele le veți găsi în această carte.

S‑a născut în anul 1952 la Brașov. Urmează doi ani la Conservatorul din București sub îndrumarea lui George Manoliu. În 1972 obține o bursă în Anglia, în urma unui concurs. Beneficiază de studii cu mari maeștri ai viorii: Yfrah Neaman, Yehudi Menuhin, Henryk Szering, Nathan Milstein, Sándor Végh. Obține premii la concursuri internaționale de prestigiu, cântă sub bagheta unor importanți dirijori: Mendi Rodan, Sir Charles Grove, Cristian Mandeal, Horia Andreescu, Ian Hobson. În America, unde se va stabili definitiv, devine un apreciat profesor la Universitatea din Illinois, cu o activitate concertistică remarcabilă, solicitat în jurii ale unor importante concursuri. Este recunoscut pentru promovarea muzicii românești în lume, dar și pentru implicarea în acte umanitare în beneficiul României. După 1990 revine des în țară invitat pentru susținerea unor concerte, oferind și masterclass tinerilor muzicieni. Pentru meritele sale a fost distins cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Comandor, dar și titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei „G. Dima” din Cluj‑Napoca și al Universității din Iași.

În 2010 nu mă gândeam că întâlnirile noastre se vor repeta și că ideea unei cărți de convorbiri care, ce‑i drept, începuse să‑mi dea târcoale, se va materializa. Și cum fiecare lucru are

un timp al său, propunerea pentru o carte de acest gen a venit de la Șerban Lupu. Am acceptat‑o fără multe ezitări, deoarece eram convinsă că voi intra într‑o lume fascinantă pentru

mine, care nu sunt decât un simplu amator de muzică. În același timp, cu certitudinea că am o mare responsabilitate: Șerban Lupu merită o carte bună. Cât am reușit, nu știu.

Dumneata cititorule, ești în măsură să dai verdictul.

De la prima întâlnire, când am stabilit eșafodajul cărții, ne‑am dat seama că suntem pe aceeași lungime de undă. Am convenit că temele discuțiilor vor fi libere, cu un schimb de informații, fără constrângeri, fără un plan așezat în patul lui Procust, fără obsesia „oare ce va zice cutare”. Țintamea era un dialog care să lumineze profilul muzicianului de excepție și omului Șerban Lupu, așa cum se conturează din propriile mărturisiri cu privire la destin și aspirații, la împliniri și dezamăgiri, la experiențele trăite. Îmi doream ca prin discuții să aduc la suprafață temeinicia judecăților sale despre muzică, în general, și interpretare violonistică, în special. Pregătirea acestor întâlniri a fost extrem de instructivă: am citit arhiva vastă pe care mi‑a pus‑o la dispoziție cu multe cronici, multe în limba engleză, tăieturi din ziare, programe, fotografii, corespondențe. Unele așezate în secțiunea Anexe a cărții. Ea singură, arhiva personală, ar face obiectul unui volum. Am ascultat imprimări care păstrează interpretările sale, am citit cărți despre muzică, încât dialogurile desfășurate la intervale mari de timp, când Șerban Lupu se afla la Brașov, să fie dense, să cuprindă cât mai multe momente existențiale, să surprindă esența unei vieți dedicată muzicii, să fie în același timp provocatoare pentru ca cititorul să fie dispus să întoarcă pagina și să continue lectura. În timpul conversațiilor îmi plăcea să mă retrag în spatele întrebărilor și să observ sensibilitatea pe care o manifesta discret, eleganța în a evita anumite întrebări, respectul în aprecierea celorlalți când aplica evocarea. Aveam sentimentul că fiecare cuvânt al intervievatului se transformă într‑o lecție despre cinstirea înaintașilor și muzică, meșteșugit întocmită, cu credința în triumful armoniei. Eram fascinată de libertatea gândirii, de creativitate, de rațiunea îmbinată cu dreapta măsura și cu generozitatea. Câtă muncă! Câte renunțări! Câte eforturi! Un drum lung de‑o viață.

Sunt tot atâtea dovezi care alcătuiesc blazonul lui Șerban Lupu, elită a muzicii românești.